atât de cald

atât de cald încât încât într-un termometru din acela cum ne punea bunica la subraţ liniuţa roșie ar urca într-o clipită până la capăt si mercurul ar exploda atât de cald încât pun o cană de apă și torn încă una în aceeași cană și apa se revarsă pe jos pentru că din prima am fost sigură c-am băut dar nu am băut atât de cald încât îmi prind părul într-un elastic, sus, atât de cald încât apa rece bocnă face pe piele ssfffrrrrrr, atât de cald încât pe dozatorul de cafea de la Marian acolo unde scrie “insert coin” literele se scurg

Cât de greu poate fi?

Cât de greu poate fi să-mi găsesc un job care să le îmbine pe următoarele toate: să fie nu foarte departe de grădiniță și de școală, undeva la mijloc dacă se poate, să îmi permită patru luni de vacanţă pe an, tot atât cât au și copiii, ca să nu fiu nevoită să-i las la școli de vară sau cu un străin măcar în perioadele care, mă gândesc că nu întâmplător, se cheamă “VACANŢĂ”, un job unde să găsesc înțelegere și de la care să pot lipsi cât mi-s copiii bolnavi, unul care să nu presupună să lucrez în weekend sau de la care să plec la ore din noapte (se cheamă “eficienţă” și în general e condiţionată de a nu depinde de ceilalţi…), unul unde să am colegi care sunt acolo ca să muncească în respect faţă de ceilalţi (acei ceilalţi care încearcă să fie eficienţi, exact) și cu simţ de răspundere faţă de munca lor, cumulativ dacă se poate, unul care să mă lase să-mi pun nestingherită creativitatea la joacă (da, știu, un job bine plătit nu presupune să-ţi ţii animată full-time hora de zâne înaripate ci să faci ceea ce E NEVOIE să faci și dacă ești, să zicem acum, sub influenţa momentului, Jeremy Clarkson), unul care să fie plătit nu bine (era doar un fel de-a spune mai adineauri) dar cât să-mi acopere stilul strictului necesar, pentru că eu, asemenea lui Baloo, am acest dar, unul la care să mă duc cu entuziasm și de la care să mă întorc încântată, unul unde să nu trebuiască să mă îmbrac de parcă merg la paradă, unul care să nu impună cursuri care costă cât a locui luni la rând pe rivieră în Franţa (pentru că, n.b., nu înseamnă nimic dacă poţi găsi de unul singur unghiul potrivit și lumina pentru o poză frumoasă sau dacă poţi face yoga mai bine decât Patanjali), un job care… să-mi placă (nu, nu cu ședinţe, nu cu e-mail-uri fără noimă, nu cu dead-ends, d-lines și cu rapoarte)?

(Bănuiam eu.)

Conducta spartă

Am un copil care la 4 ani fără câteva zile se dezbracă și se îmbracă singur din cap până-n picioare și unul care a învăţat abia pe la 6 și jumătate. În același timp, copilul care abia după 6 a priceput cum stă treaba cu hainele, la un an și un pic, știa alfabetul. Arată-mi A. Și-mi arăta. L. Îmi arăta. X. D. etc. Tot alfabetul. Copil care a mers de la 9 luni și apoi rostea fără probleme tongue twisters la doi și un pic. Dar care nu făcea puzzle. Nici pe la 5 ani. Spre deosebire de celălalt, care se lupta cu cele de 100 de piese de dinainte de-a-i ieși prima măsea. Și am un copil drăgăstos și unul pe care dacă-l pup pe obraz, îmi cere să mă uit în altă direcţie (Mami, uite … – ceva, orice) pentru a se șterge. Delicat, se gândeste să nu mă rănească. Așa e dragostea la el. Și luându-i pe fiecare cum sunt și fiind mai mult decât sigură pe mine că-i iau perfect cum îi iau, m-am trezit lăudându-l pe cel mic pentru o faptă bună. Una dintre cele din care cel mare face zilnic. Dar lăudând de parcă în toată viaţa mea nu mai pomenisem asemenea faptă și nici că urma să mai pomenesc. Și… surpriză. Iată-mi copilul cel mare izbucnind cum nu l-am văzut niciodată. Doar și el face. Și la fel cum face a făcut și alt lucru. Și altă dată. Și la fel cum cel mic se așează pe tron o dată la trei zile și eu îi cânt osanale, el merge zilnic. Și el se îmbracă singur. Și el face puzzle-uri complicate. Și el nu mănâncă doar mere, ci și alte fructe. Și se spală pe dinţi fără să-l trimit eu. Și duce trotinetele la lift. Și-mi scrie listele pentru cumpărături. Și pune și produsele în coș. Pentru că EL știe unde sunt. Și pe el nu-l duc dimineaţa în braţe la masă. Și nu-l ţin nici seara la culcare. Și cu el nu râd când spune că “se răsturnă” în loc de “răstoarnă”. Nu, nu râd. Pe el, când a spus ceva alandala, l-am corectat. Mereu. Pe el l-am vrut doar perfect. Însă cu el râd când cel mic doarme la masă, cu el fac gluma “hai să-i punem piper în lapte”. Și lui îi spun că-i bărbatul casei când administrează plecările, venirile, intrările în lift, ieșirile. Și dimineaţa, înainte să-l depun la masă pe cel mic, cu el dau pagina la calendar și-i explic vorba de înţelepciune chinezească. Și, în termeni medicali, lui îi explic de ce sar într-un picior de bucurie când cel mic își ia la subraţ veșnicul catalog lego și, cam o dată la trei zile, se îndreaptă spre zona unde merg singuri împărații. Doar că eu merg cu el. Și cânt osanalele. Nu contează. Pentru cel mic mă bucur o dată la trei zile și-l laud următoarele trei, pe el… niciodată. Nu fac un eveniment din faptul că el când își ia catalogul lego mai și citește de la lego duplo până la lego technic, “exact ca-n realitate”. Și da, nu fac. Pentru că eu cu el am o altfel de relaţie. Specială. Ne înţelegem peste capul celui mic, avem glumele noastre, privirile noastre, proverbele chinezești, listele lungi de cuvinte, enciclopedia, acum că-l duc în braţe pe cel mic la masă (și că m-aș așeza și eu cu el numai ca să-i mai simt corpușorul acela mic și încărcat de somn aproape și să-i văd tot de-aproape obrajii bucălaţi și genele lungi și pleoapele acelea care se deschid cu greu, abia dupa ce guriţa spune răsfăţat și prelung “maaaami… adzi avem iapte cu ţeiale? (lapte cu cereale)”) chiar mai contează? Da, contează. A trebuit însă să-l văd stând în pragul ușii de la baie, ţipând la mine toate lucrurile pe care ȘI EL le face, mai bine, mai des, mai fără să i se ceară, din nou peste capul celui mic (așa cum procedăm noi, ca iniţiaţii, în relaţia noastră atât de specială) pe care oricum când are catalogul în braţe nimic nu-l mai interesează, ca să pricep eu că faptul că ne facem cu ochiul, că avem un fel anume de-a ne zâmbi, că-l bat cu mâna pe spate, încurajator sau cu recunoștință, ca pe-un om mare, că împărtășim aceeași nevoie pentru același gen de lucruri, nu înseamnă că nu are și el nevoie de laude SIMPLE. COPILĂREȘTI. De pupăceală. Chiar dacă o să se steargă. Că are nevoie de toate lucrurile mărunte. Și am priceput la zeci de minute (și ani, din câte se pare…) distanţă, după ce epuizasem toată matematica replicilor și-a explicaţiilor, punctual, pentru fiecare reproș i-am dat dovada a cât îmi pasă, când, năucită, m-am ridicat din înţepeneala de pe marginea căzii și l-am luat în braţe. Așa cum ai lua un animal. Nu ai cuvinte de niciun fel, poţi doar să-l lași să simtă că-ţi aliniezi inima la aceeași bătaie. Și lacrimile la aceeași conductă spartă.

Cum se prepară și cum se bea (sau nu neapărat) un ceai de anason stelat

Se iau o pungă de anason (stelat) și decizia de a prepara un ceai. Ambele având doar o vagă idee despre anason, parcă dintr-un colţ al memoriei răsare informaţia cum că e bun pentru bebeluși, dar nimic suplimentar. Și ar fi ridicol să dai căutare pe google după “preparare ceai”, poti da pentru orice căutare dar pentru un ceai… nici chiar așa! Deci fierbi apa. Ca pentru orice alt ceai. Timp în care studiezi steluţele de anason stelat (cu titlu informativ, și soarele e o stea), miroși, guști. Mmmm, bun anasonul stelat! Apa a fiert și de aici urmează partea de ezitări. Cât pui? Câte steluţe pentru o cană de ceai? Câteva, ar trebui… Te decizi. La undeva în jur de patru. Și pui trei. Nup, nu pare că va ieși suficient de concentrat. Sari direct la șase. Opt, ca să știi o treabă. Acoperi și te învârţi pe lângă ceainic (sau o oală cu o farfurie pe post de capac, pentru că așa se prepară chez moi). Încă nu dai căutare pe internet. Elementul surpriză makes life go round (& upside down). După un timp (evident prea scurt), stabilești că e momentul pentru a bea. Torni. E splendid parfumat! Colorat, vag. Și iei primul contact. Teribil. E ca și cum ai bea parfum de liliac. Miroase perfect dar gustul e… cam cum era probabil la gust apa din ciubărul în care se ascunsese Jake de căpcăun la ultima aventurare pe vrej. De fapt nici n-are gust. Sau are. Unul prea intens și de ceva ce nu poate fi incadrat. Dar, în scop științific, nu renunţi. A doua gură. Ei bine a doua gură are un gust tolerabil (printr-o logică simplă, a treia gură ar trebui să fie pur și simplu nectar). A treia gura. Nu e nectar (logica simplă e mereu un prieten fals), dar tot e ceva. Și oricum e un lichid atât de parfumat încât a-l bea îţi va face pielea să rămână de-a-pururea-frumos-mirositoare-și-fermecată. Așa, ca a… moaștelor. Și din analiză în analiză se beau cam trei sferturi de cană. Și se consemnează că e chiar delicios ceaiul de anason. Sau… nu neapărat.

(concluzii obţinute prin presare la rece)

I’ll take sweet, any day over sour, 

Mouth-watering pastries depend on the flour. 

Dessert usually comes, at the end of the meal, 

Sugary sensations, the taste is surreal.

Belgian chocolate truffle cake,

Cures every single, emotional ache. 

Some may say, it’s a bit too rich, 

I’m in love, I’ll never switch.

(AnitaPoems.com)

D’ale carnavalului, continuare

Stăm la masă. Copiii au fiecare câte un pahar cu suc, fiecare cu pai. Și aud: “Mami, îmi dai tu paiul?” Mă uit la pahar, are pai. Îl întreb ce alt pai. “Paiul spre gură, mami.” Și totul capătă sens. Vârful paiului e îndreptat spre cealaltă parte a casei. Și-i e greu să întindă o mâna ca să-l întoarcă. Maaaare-i grădina… iar bărbatul femeii prăpăstioase din povestea cu drobul de sare s-ar fi bucurat de reconfirmări trecând și pe la noi.

Alt episod: “Vă fac pâinea prăjită sau o las așa?” Cel mare: “Mie așa. Durează mai mult să o mestec dacă e tare.” Și-apoi va fi prea obosit ca să-și mai întoarcă și paiul. Normal.

Episod cu încălţarea. Încălţarea se face folosind încălţător. Nu din respect pentru încălțăminte ci ca să nu se pună problema șireturilor. Mai nou, nu se mai pune nici problema ariciului, pentru orice fel de încălțăminte se folosește încălţător. Acum nu se mai pune nicio problemă. Deloc.

Tăierea unghiilor. Tai la un picior și aștept copilul să se repoziționeze în spațiu pentru a mi-l da și pe al doilea. Dar nu. Vrea să mă mut eu în zona celuilalt picior. Stă precum acele de la ceas când arată 2 fără 20, cu un supererou ţintuit pe podea iar fixarea unei pelerine e muncă migăloasă și nu permite alte mișcări. Fiind cu șiret. Aici mâinile își fac treaba cu aplicaţiune. Și nici gând de încălţător.

Trimite tata cozonac. “Cozonac de la bunicu’, cozonac de la bunicu’!!” Și vin amandoi val-vârtej, parcă văd un banc de piranha ce va devora cozonacul înainte s-apuc să mă uit la el. Dar nu. Val-vârtejul celui mare se transformă în luarea tacticoasă a unei furculiţe și… așteptare cu felia în faţă. “Ce aștepţi? Și ce faci cu furculița?” “Taie-mi te rog bucăţi. Le mănânc cu furculiţa ca să nu mă mai spăl pe mâini.” Compresă. Bisturiu. Pensă Kocher. Foarfecă Lister. Închideți pacientul în locul meu, vă rog.

În prezenţa, în absenţa

FOT5557__1465557632_109.166.134.67

În această primă imagine, copilul meu urmărește atent, concentrat, serios, impresionat, imperturbabil, (și așa mai departe, adjective-adverbe-superlativizante), executarea de corpuri geometrice de către doi colegi. În prezenţa învăţătoarei.

20160610_135055__1465557658_109.166.134.67În această a doua imagine copilul meu nu se vede pentru că, anticipând, n-a acceptat să-l transform în model (subiect de glume) pentru eternitate, dar pornind de la imaginea colegului de clasă împreună cu care preschimbaseră șerveţele umede în ochelari-hologramă pentru a alerga prin clasă, peste scaune și bănci, cu vederea înceţoșată (de ce să fie simplu când poate fi cel puţin complicat?), se construiește una în care se suprapun “două perechi de ochelari hologramă”, o banderolă de Rambo, o cască de Captain America, se continuă cu o pelerină de super-erou… și gata rezerva de șerveţele a clasei. În absenţa învăţătoarei.