Neunundneunzig Luftballons

Viaţa căpitanului Kirk este în acest moment compusă din aceeași doi copii și același ceas, dar ceas care nu mai sună așa: ora 6,30 – trezire, 7,30 – plecare, 11,30 – a doua plecare, 14,30 – culcare, 17 – trezire si a treia plecare, 21 – Micuţa carte a junglei, 22 – culcare iar printre cele enumerate tot restul de viaţă-administrare, ci așa: 5:30 – trezire, 5,35 – TREZIRE (Kirk nu poate nici să-și deschidă pleoapele), 5,40 – TREZIREA!!!! (Kirk este complet înțepenit și se roagă să fie vineri sau joi, te rog, doamne!), 5,45 – Kirk se autoextrage din pat și oprește alarma, mic dejun și pregătit patru bagaje (Kirk, copiii căpitanului, aikido/fotbal sau “maaami, azi pot lua la mine ursul cel mare?”), 7,10 – plecare, … …. …. … (un interval în care căpitanul nu mai știe dacă trăiește sau dacă visează), 17 – plecare după copii, 18 – antrenament copii și timp pentru căpitan să comprime într-o oră verificare de mesaje, citit pe diagonală (sin. primul și ultimul rând, “Bună ziua” și “O zi cât mai frumoasă!”), tentative de scris și planuri pentru o altă viaţă. Bun. Și în tot acest amalgam în care nu se mai disting zilele între ele (e vineri deja?) are we there yet?, are we there yet?, are we there yet? are we there yet?) și nici trotinetele copiilor și nici căștile lor și nici bagajele lor (mami, de ce-am avut eu azi la școală ursul cel mare?) și nici măcar copiii între ei (dar nu, încă n-a sunat vreo educatoare să-ntrebe ce caută printre copii de grupa mijlocie unul c-un cap mai mare și nici învățătoarea să reclame un copil care nu se vede din bancă) azi am primit cadou și două baloane. “Le vreţi sau le lăsăm? (… îi întreb, dându-mi o șansă) Mai avem și acasă!” (ba nu, nu mai avem și știu că știu și ei și ei știu că știu și eu), bineînțeles că le vor și la fel de bineînțeles că oprim să mai luăm și apă (“mami, mi-e sete, ia o sticlă maaare!”) și dacă luăm apă luăm și încă cinci-șase chestii și le bag pe toate în sacul cu echipamente unde au intrat și cele două baloane umflate dintre care … unul … se sparge… “Al cui e?!” chiţăie copilul cel mic. “Al lui Bogdan!!”, răspund dintr-o respiraţie. Bogdan e complet dezinteresat (după ce a fost foarte interesat să le adăugăm la bagaje), cel cu chiţăiala se relaxează. (Și-acum mai am o jumătate de oră la dispoziţie în care ori să produc un balon verde, ori să-l vopsesc pe cel albastru, ori să inventez o explicaţie la explicaţie la explicaţie la explicaţie adunat cu infinit și înmulțit cu infinit în perioadă.)

Come. Come, my beloved. Come.

“There once was a tree with branches spreading up the sky. When it would flower, butterflies of all shapes, colors and sizes would come and dance around it. When it bore fruit, birds from faraway lands would come to it. The branches were outstretched arms in the wind, it all looked so beautiful. And a small boy used to come and play under it every day, and the big tree fell in love with the boy. Its branches were high but it bent them and bowed them down so that he could pluck its flowers and pick its fruits. So the playful child comes and the tree bows its branches. When the child plucked flowers the tree felt immensely pleased and its entire being filled with the joy of love. And the boy grew. Sometimes he slept on the tree’s lap, sometimes he ate its fruits and sometimes he wore a crown of the tree’s flowers and acted like a jungle king. To see the boy wearing a crown of flowers and dancing around filled the tree with happiness. It nodded in love, it sang in the breeze. The boy grew even more. He begun to climb the tree to swing on its branches. The tree felt very happy when the boy sat on its branches. But with the passage of time the burden of other duties came to the boy. Ambitions came in so the boy did not come regularly. Still, the tree would wait for him to come. It called from its soul: “Come, come. I am waiting for you.”, as love is an awaiting. But the boy did not come. And the tree felt sad, because love has only one sadness: when it cannot share; love is sad when it cannot give.

The boy grew even more and the days of its coming to the tree became even fewer. One day, as he was passing by, the tree whispered: “Come. I am waiting for you every day…” And the boy answered: “What do you have that I should come to you? What do you have to offer that should make me come to you? I can come only if there is something you can give me.” The tree said: “Will you only come if I give you something? I can give you all I have!” The boy said: “I want to be rich. I need money.” The tree thought deeply and said: “Do one thing. Pick all my fruits and sell them. You can get money this way.” The boy brightened. He climbed up and picked all the fruits of the tree, even the unripe ones were shaken down. The branches broke, leaves fell off. But the tree felt very happy, overjoyed. Getting broken did not diminish the tree’s love. And the boy left without even looking back. But the tree did not take note of that. It had received joy when the boy accepted the offering of its love: to pick and sell the fruits. The boy did not return for a long time. Now he had money and he was busy trying to make more money from that money. He had forgotten all about the tree.

Years passed. The tree was sad. It yearned for the boy’s return like a mother whose breasts are filled with milk but whose child is lost. Her whole being craves her child, longs to find her child so he can lighten her. Such was the inner cry of that tree. After many years, now as an adult, the boy came to the tree. The tree said: “Come to me, come and embrace me!” But the man said: “Stop that nonsense. That was a childhood thing.” The tree still invited him: “Come, swing on my branches. Come dance with me.” The man replied: “Stop all this useless talk! I want to build a house. Are you able to give me a house?” The tree exclaimed: “I live without a house… We do not live in houses… But you can do one thing, you can cut and take away my branches – then you will be able to build a house.” Without wasting any time, the man brought an axe and cut all the branches from the tree. Now the tree was nothing more but a bare trunk. But it was happy. Love is happy even if its limbs are severed for the loved one. Love is giving, love is ever ready to share.

The man built his house and the days passed into years. The trunk waited and waited. It wanted to call out for him, but it had neither branches nor leaves to give it a voice. And still its soul resounded with one call only: “Come. Come, my beloved. Come.”

A long time passed and the man became old. Once, as he was passing by, he stood by the tree. The tree asked: “What else can I do for you? I’d be happy to give you whatever you need.” The old man said: “What can you do for me? I want to go to distant lands to earn more money. I need a boat, to travel.” Happily, the tree said: “Cut my trunk and make a boat from it. I would be veey happy to become your boat and help you go to faraway lands. But please remember to take care for yourself. And come back. I will always be waiting for your return.” The man brought a saw, cut down the trunk, made a boat and sailed away. Now the tree was a small stump.

And after a long time the boy came back again. The tree said: “I am sorry, boy, but I have nothing left to give you… My apples are gone.” “My teeth are too weak for apples”, said the man. “My branches are gone”, said the tree, “now you cannot swing on them…” “I am too old to swing on branches,” replied the man. “My trunk is gone, you cannot climb it…” “I am too tired to climb.” “I am sorry…”, sighed the tree. “I wish that I could give you something… but I have nothing left. I am just an old stump. I am sorry….” “I don’t need very much now,” said the old man. “Just a quiet place to sit and rest. I am very tired.” “Well,” said the tree, straightening itself up as much as it could, well, an old stump is good for sitting and resting! Come, boy, sit down. Sit down and rest.” So the man did. And the tree was very happy.”

(“The Giving Tree” by Shel Silverstein)

Proba salatei

Ce trebuia să facă Harap-Alb, să-i ducă lui Verde Împărat salată din Grădina Ursului ca să scape cu viaţă din urzelile spanului? Ei bine, la fel într-un restaurant. Nu ești chef dacă poţi pune pe un platou trei langustine aranjate în formă de octogon și picta în jurul lor, dintr-o sosieră cât o pipetă, ansamblul Stonehenge sau Calea Lactee, ci dacă poţi face… tot. De la platoul care să lucească-oglindă și până la a spăla frunză cu frunză un camion de salată. Iar azi, într-o vană de rockstar în care ar fi încăput zece plus mine, vorba lui Chad Kroeger, am spălat de babiţe, lipitori, miriapozi și pământ adevărat, de ţară, salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. (la noapte voi visa că înot în salată… asemeni lui Pluș, “într-un borcan de miere acum și nu contează pe care drum!”)

Paranteză în paranteză

Stăm la coadă la covrigi si mi se cere tot ce-i în vitrină. Și ștrudel cu vișine și covrig cu miere și nucă și croissant și șirag și ou kinder din magazinul de lângă. De acord. Dar pe rând. Deci fiecare își poate alege o singură chestie. Complicat. Cel mic nu mai știe ce vrea. Adică vrea covrig cu miere și nucă dar… și încă ceva. Se uită la mine cu ochi pleoștiţi, doar-doar mă va îndupleca (se întâmplă de fiecare dată). Înduplecată, zic: “Vrei și ștrudel?” (a câștigat, se foiește bucuros) “Daaaa!!” Și e atât de drăgălaș încât pun placa obișnuită: “Pentru că ești…?”, asteptând răspunsurile obișnuite (că e “mic” (și trebuie să se facă mare), “dulcic” (și privilegiul de-a-l privi trebuie răsplătit), “adorabil” (mai vrei și altceva?), etc.) Și primesc un răspuns care-mi găsește logica de-a dreptul nepregătită (deși acum scriind o văd exact, de ce mănâncă mai mult, de aia … mai viguros și mai mult): “Pârţâit.” Cel mare se întoarce la mine, râde și cu gura și cu faţa și cu tot corpul. Presupun că urmează să facă și ca-n desenele animate, să alerge bezmetic trei ture de cartier chiuind și apoi să se tăvălească pe jos, chircindu-se de râs. O doamnă care se mai nimerește la coadă, văzând că-mi mușc obrajii pe interior să nu râd, se uită sever. Ce mamă mai sunt și eu, nu știu, dar știu că dacă ar exista comisii de evaluare a femeilor înainte să procreeze (vor fi mame bune sau nu, vor aplica principiile educaţiei pentru eleganţă, limbaj respectuos, cavalerism, sau nu?) iar ea s-ar fi nimerit să facă parte dintr-una, eu n-aș fi primit drept să mă reproduc. Și pentru că cel mare prinde întreaga încărcătură a momentului, se gândește să mă ajute. Candid, întrebând: “Vlăduţ, cum esti? Ce-ai spus?”

Care aș vrea să fie superputerea mea?

Știu. Dacă ar veni un magician și mi-ar spune că-mi poate da o superputere aș cere-o pe cea care face ca atunci când pun capul sub pernă toate gândurile triste și tăvălite prin zahăr 80% din timp să nu se prefacă și-vis. Gretel să locuiască liniștită-n casa de turtă dulce măcar noaptea, fără teamă de vrăjitoare (subst. pl. fem.) și de nimic.